Retrospectiva

Cum poate sa treaca o vara fara ca eu sa ceva de spus despre ea? S-au intamplat atat de multe...
Da, am terminat liceu si am plans, am dat si bacul si l-am luat, am intrat chiar si la facultatea la care voiam. Si nu am trecut singura prin toate astea. Am avut familia care ma sustinea, prietenii alaturi de care ma distram in putinele pauze de la invatat si dupa examene si un baiat care sa ma tina in brate atunci cand aveam nevoie de asta. Am fost la mare, locul unde mereu imi limpezesc gandurile si de unde mereu ma intorc mai linistita si fericta. Chiar si la tara m-am simtit bine alaturi de un vechi prieten, care s-a dovedit bun de pastrat, iar acum planuiesc o iesire la munte alaturi de cativa prieteni.
Suna vacanta perfecta, nu? Pai, nu este. Deloc.
Vara asta a fost plictisitoare, enervanta si lipsita de entuziasm.
Vara asta am terminat liceul, perioada prea importanta in viata mea. Tot vara asta asta am stat pe un scaun in fata biroului invatand si lucrand exercitii pentru examenele cele mai importante din viata mea, care au trecut de parca ar fi fost un test neimportant la care oricum stiam tot. Sunt ele importante, m-am stresat si am muncit sa le trec cu succes, dar acum ca s-au dus de parca nici nu au fost in viata mea.

Pe cat de inconjurata de prieteni sunt, pe atat de dezamagita am fost vara asta. Grupuri, grupulete, orgolii, minciuni. Oamenii care par cei mai cuminti si de la care ai asteptari, aceia te vor trada, asta pentru ca au doua fete. Nu-i nimic, nici ei nu sunt capabili sa isi vada fetele. Eu nici atat nu ma straduiesc sa le descopar, pentru ca atunci cand te astepti cel mai putin, iti zambesc ei cu una si te ignora cu cealalta. Oamenii rai sunt cei mai de incredere. Pentru ca te astepti de la ei sa fie rai, iti iei armele de care ai nevoie pentru a te apara si ce descoperi la sfarsit? Ca nici macar nu a trebuit sa le scoti din husa. Sau mai bine: oamenii indiferenti. Aia imi plac mie, pentru ca nu dau doi bani pe viata asta si nici pe tine. Iar tu, ca om, stii asta si tot continui sa vorbesti cu ei, stiind ca daca ai fi tu sau orice alta persoana din lumea asta nu ar fi nicio diferenta. Si iti place asta, pentru ca nu te astepti la absolut nimic de la ei, iar cand pleci ghici ce? Vin dupa tine. De ce? Pentru ca nu ai avut astepari de la ei, pentru ca nu ti-a pasat de ei, pentru ca esti unul de-al lor, un nepasator. Si stii cat vor sta cu tine? Pana cand iti va pasa si atunci te vor lasa, te vor abandona ca si cum nimic nu s-ar fi inatamplat. Asta pentru ca te-ai schimbat sau poate pentru ca te-ai prefacut ca esti altcineva decat tu insuti. Eu habar nu am cine e cel ranit, cel rau si cel indiferent. Sau poate ca am o idee. Tu esti cel ranit, cel ce pleaca e cel rau, iar cel ce vizioneaza e indiferentul. Curand rolurile se vor schimba. Din nou si din nou si iar. Pentru ca exista legea asta stupida cum ca fiecare trebuie la un moment dat sa simta ceva. Eu te ranesc pe tine, pentru ca am fost ranit de altcineva, iar tu vei rani pe altul pentru ca nu ne putem abtine. Trebuie neaparat sa ne pese. Si ne pasa, iar asta dovedeste ca suntem niste idioti.
Tot atatea astepari, o gramada de filme cu final fericit, carti cu acelasi sfarsit, povesti in stanga si in dreapta si asa mai departe. Dar nici ca am putea fi mai putin incapatanati si sa ne uitam in urma si inaintea noastra, ca sa descoperim ca nu totul are final fericit, iar viitorul nu intotdeauna suna promitator.

Asteptari pe naiba. Viata-i frumoasa, atat timp cat te bucuri de ea asa cum e.
Vara mea a fost diferita si tocmai de asta nu o urasc, fiindca a fost, am trait-o cat am putut la momentul respectiv, iar acum a trecut.
Pe moment mi-e somn, pe viitor nu-mi pasa, pe trecut l-am uitat.

Pa!

Inceputul neinceput

Liceul...
Da, as vrea sa scriu ce a insemnat El pentru mine, insa in minte am doar un singur gand : ca se termina.
De as putea sa exprim in cuvinte ce simt, ar fi mai usor de inteles chiar si pentru mine, insa...nu pot. Sentimentele se amesteca precum culorile de pe o paleta de culori.
Amintirea liceului este ca un tablou facut de un pictor talentat, dar inca nedescoperit. E ceva mai frumos decat zambetul femeiei numite "Mona Lisa", mai misterios decat "Cina cea de taina" si mai colorat si abstract decat orice pictura abstracta. E de nedescris.

Daca ar fi sa asociez aceasta perioada cu o persoana, as spune ca e cea mai importanta din viata mea de pana acum, ca e cea care m-a schimbat si careia ii datorez totul. Atunci as putea spune cu adevarat ca iubesc sincer si neconditionat pe cineva. Il iubesc pe El, Liceul.

Stii cum e? E ca atunci cand o persoana draga moare, insa dragostea pentru ea persista.
Perioada liceului se termina, insa, El, Liceul, va ramane mereu viu, prezent in viata mea, in trecutul, amintirile, gandurile si ochii mei.

Si da, stiu ca timpul le rezolva pe toate. Din aceasta cauza si datorita optimismului unei dragi prietene, incerc sa nu privsc totul ca pe un sfarsit.

E sfarsitul sfarsitului, adica un nou inceput.

Construiesc.

Construiesc sentimente ca sa ma pot numi om, un ras ca sa ma pot bucura si pe tine ca sa fiu fericit.

Construiesc un pod care sa ma duca la tine si apoi il daram ca sa nu mai plec.

Pauza

Pauza de tigara, in care uit de tine, de trecut, de drame, de ce am vrut candva, de ce am avut atunci si ce am acum. Uit si de faptul ca timpul trece, ca nimic nu mai e la fel, ca anilor mei le se adauga in fiecare an inca unul, de parca nu mi-ar fi de ajuns cati am acum. Uit ca sunt intr-o lume in care se promoveaza gandirea limitata, in care e bine ce e rau si e rau ce e bine, in care totul e in graba si abia avem timp sa inspiram.
Pauza de tigara, in care totul devine gri, in care soarele se raceste, iar luna se incalzeste. Noaptea devine zi, iar ziua dispare. Oamenii devin animale, iar animalele obiecte. Apa se evapora, iar pamantul se topeste. Caldura devine frig, iar noi inghetam, in suflete. Gandurile dispar, urechile se astupa, ochii se inchid si incepem sa vorbim fara sens, pentru noi, pentru ceea ce am fost candva si ceea ce suntem acum.

E pauza de tigara, in care totul se scurge intr-o gaura, iar oamenii zboara. E pauza de tigara, in care viata devine moarte, iar moartea dispare.

Eu intreb

Motivul pentru care oameni considera ca este atat de greu sa fii fericit este ca ei intotdeauna vad trecutul mai frumos decat a fost, prezentul mai rau decât este si viitorul mai greu de rezolvat decat va fi.

Eu cred ca noi, oamenii, ne cautam singuri problemele si ca daca am incerca sa fim mai optimisti, am putea deschide ochii pentru a vedea ca lumea ce ne inconjoara nu e asa urata, ca problemele noastre chiar au rezolvare, iar prezentul poate fi bun si noi fericiti.

Dar totusi, intrebare este: Traim in trecut, prezent sau viitor? Cati dintre noi lasa trecutul in urma, traiesc clipa fara sa se gandeasca mult prea mult la viitor? Oare motivul pentru care oamenii nu sunt fericiti sunt chiar ei cu gandirea lor negativista? Cati dintre noi se mai pot considera cu adevarat optimisti? Suntem oare o natie, o lume de oameni tristi?

Si daca suntem cu adevarat tristi, cine e vinovat pentru rezultatul acesta si cum va fi pedepsit?